Coincidenţă? not really

Nu demult a apus soarele iar norii deja se adună.Pot zice că îmi displace instabilitatea asta. Cred că au trecut cel puţin treizeci de minute de când suprafaţa întunecată,lucioasă a Tamisei ne-a atras atenţia.Mă întorc spre ea.E încruntată şi neobişnuit de tăcută.Din moment ce mi-a acceptat invitaţia ar face bine să aprecieze fiecare minut,e atât de frumos aici! Bănuiesc că se gândeşte la el încă. De fapt sunt convinsă,nimic altceva nu o tulbură aşa.Tăcerea ei mă irită. Mă uit la ceas şi îmi indică 23:13,asta înseamnă nouă şi un sfert,bineînţeles că am uitat să îl reglez când am aterizat aici.Încerc să confrunt imaginea copleşitoare,pitorească a palatului Westminster, însă liniştea serii este străpunsă de glasul ei stins.

-Ştii…de azi nu mai am încredere decât în doi bărbaţi.Îmi spune suspinând privind undele uşoare ale râului.

Surprinsă de vorbele ei o privesc întrebător înclinându-mi capul.

-Jack şi Jim dragă.Nu te mai uita aşa la mine.Continuă cu seriozitate fără a schiţa vreun gest.

Intrigată,confuză şi oarecum amuzată în acelaşi timp o întreb despre ce tot vorbeşte.Îmi răspunde cu numele lor întreg “Jack Daniel şi Jim Beam”.Nu am să îi zic cât de mult exagerează şi nici nu am să îi ţin un discurs motivaţional,îi voi zâmbi doar.

Din îndepărtare observ silueta vag luminată de felinarele deja aprinse a unui tânăr care se apropie.Se opreşte la mai puţin de un metru distanţă de noi şi se sprijină de balustradă cu ochii aţintiţi spre cerul înnorat.Simt cum mă cuprinde o curiozitate greu de controlat faţă de acest misterios străin.Poartă un costum negru,în dungi fine,cămaşă albă şi o cravată deznodată în jurul gâtului.Ținuta lui pare o dovadă a gusturilor fine şi a nevoii disperate de a le satisface.



Îi atrag atenţia dragei mele prietene ce pare pierdută într-o lume diferită ,asupra lui.Se întoarce cu silă spre el apoi oftează rotindu-şi ochii:

-Știi că sunt la fel toţi. Nu te entuziasma ca o alintată la vederea pietrelor strălucitoare.

Trebuie să recunosc că nu e tocmai răspunsul la care mă aşteptam.Se pare că sunt pe cont propriu.Cine ştie? Ar putea fi un diamant la o privire mai atentă.

Nu mai încerc să mă controlez inutil şi pentru prima oară, lăsând totul în voia destinului mă afişez în faţa tânărului zâmbindu-i uşor ezitant.Îl întreb grăbită încotro se află cea mai apropiată staţie de metrou…de parcă nu aş ştii deja.Îşi coboară privirea spre mine apoi zâmbeşte blând.Cu siguranţă crede că sunt penibilă,poate nu trebuia să fac asta.Continuă să mă analizeze câteva momente,însă eu nu îi pot vedea decât ochii inuman de luminoşi ,în ciuda întunericului ce scaldă oraşul.

Ce-a fost în capul meu? Nu e tocmai indicat să întru în vorbă cu necunoscuţi,mama încearcă să mă înveţe asta de când mă ştiu,mai ales nu atunci când el poartă costum iar eu…ei bine…jeanşi şi tricou.Proastă decizie ce pot spune.

Îmi întrerupe brusc momentul de lamentare întinzându-mi lejer o bucată de carton,dreptunghiulară cu un număr de telefon scris uşor înclinat ,apoi se îndepărtează cu mâinile în buzunare.

“Baby …call me!”