puncte de suspensie


eu cred că iubirea mea e ca valurile unui timp care şi-a atins ţărmul. eu totuşi mă vindec numai când mă rănesc constant. totul e atât de frumos şi bine că până şi Dumnezeu a hotărât să se pişe pe noi. când nu mai ai dileme existeniale, îţi faci sau împrumuţi de la alţii, clar? mă simt de parcă mă dezintegrez şi iar m-adun şi trebuie să mă pişc de obraz ca să îmi dau seama în ce stare de tranziţie sunt. pur dialectic, eu cred că după indiferenţă urmează o indiferenţă mai mare, iar indiferenţa mai mare noi o numim în termeni uzuali simplu şi frumos – pohuism. da pohuism din ală fin. e bine totuşi să pui distanţă între tine şi lucruri, privit de foarte aproape, nimic nu poate fi înţeles. de asta noi ne-o luăm în muie când ne îndrăgostim, când ne ataşăm de oameni sau (ne)oameni, când ne băgăm prea mult pe contrasens şi când stăm prea aproape de televizor. de asemenea, eu nu ştiu ce gândesc oamenii despre mine şi chiar dacă nu-s sigură pe ce spun, dar cred că aş vrea să ştiu. probabil aş avea câte trei hemoragii pe secundă, dar m-aş risca. aşa eu m-aş convinge încă o dată de faptul că eu nu-s făcută să fiu înţeleasă şi nici oamenii nu-s făcuţi să mă înţeleagă. cert este că fiecare vede numai ce vrea să vadă, de asta eu nu m-aş mira să aflu că multă lume mă crede dezmăţată şi uşuratică. de mică am ştiu că fiecare judecă dupa măsura propriei stricăciuni. tragic. dar de râs. eu în genere cred că am indus şi m-am lăsat indusă în eroare mai des decât e permis (trebuie undeva să fie permisă şi treaba asta, nu?), de asta eu constat că sunt mulţi oameni care se dau morţi şi răniţi din cauza mea, dar tot ce mi-am permis a fost doar  a light misconception somewhere along my relationship with them. eu, de fapt n-am amăgit niciodată pe nimeni, i-am lăsat pe toţi să creadă ce vor şi s-au amăgit singuri.



şi chiar faptul că unii cred că oi fi având o viaţă interesantă şi fenomenală mi se pare cel puţin un motiv de râs, iar cel mult – de plâns. interesantă şi fenomenală oi fi eu, nu zic nu, dar viaţa e ca la toţi oamenii – demnă de toată frumuseţea p#lii.

Doamne Isuse Hristoase, ce urât vorbesc eu. dar asa e, la mine nici măcar liant între gânduri şi idei nu este, de asta improvizez. cineva ieri chiar mi-a zis că eu folosesc unele înjurături ca pe virgulă, aşa că eu solemn am hotărât de azi înainte să le folosesc ca punct.

şi dacă tot veni vorba de semne de punctuaţie, ziua de azi o fost ca o propoziţe care nu s-a terminat cu semnul exclamării.