Sita mea e noua si dupa doi ani

Sunt o raritate, cred in relatia perfecta. Pana acum doi ani, ma rezervasem in totalitate mie insumi, imi repugna ideea cuplarii, angajarii intr-o relatie. Sunt un spirit liber si voluntar, nu suport opozitii, conditionari, amanari. Eu VREAU, si vreau ACUM. Nu l-am cautat pe sotul meu, ba chiar l-am dispretuit initial, clasica judecare dupa aparente. Dealtfel, dupa acelasi criteriu al aparentei, insasi unirea noastra este gresit judecata. Foarte diferiti fizic, suntem perfect complementari psiho-afectiv. Ne suntem sprijin unul celuilalt intr-un mod fericit-ideal. Cu orice prilej totusi, suntem sfatuiti sa ne asteptam sa ni se rupa sita maine-poimaine, sa nu ne iluzionam cu perfectiunea relatiei noastre. Daca nu avem incredere in normalitatea umana, pamanteasca, in iubire, ce ne mai ramane? Depun eu marturie ca omul este realmente capabil de respect, de grija si de sacrificiu de sine pentru binele celuilalt  daca e motivat de iubire. Asa ca eu nu ma gandesc la vreun handicap sentimental care provoaca tocirea sitei legaturii cu partenerul , daca e cazul pun la indoiala  compatibilitatea cu acesta. Rareori aleg gresit in viata, sunt hiper-ultra-prudenta. Am ales o sita care a ramas impecabila dupa doi ani. Sotul meu e un bun gospodar si ma ajuta s-o intretin ca noua. Dupa cata vreme voi scapa de avertismentul acesta damoclesian, dragi prietene? Raspund unei intrebari care mi s-a pus de catre un cititor al articolului meu (Dunnamite): “despre cine vb? despre tine, despre el sau vb asa ideologic despre potentialul omului in a dovedi iubirea prin sacrificiu?”. Dunnamite, vorbesc intotdeauna din experienta, din convingere. Traind personal ceea ce am scris, am afirmat asadar o teorie verificata: eu pot iubi in felul in care am spus, El poate, noi suntem oameni, deci OMUL poate. Faptic, concret, relatia perfecta atunci cand exista compatibilitatea perfecta, este posibila.